Povestea saptamanii
Poveste cu buline - de Max Lucado
Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.
Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.
De dimineaţă până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.
Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.
Tot steluţe primeau şi cei talentaţi, unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe.... Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.
Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.
Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii, dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.
După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă... şi imediat o să primească bulinuţe!!!
Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.
"Merită mulţimea asta de buline negre", îşi spuneau omuleţii unii altora.
"Este clar că nu e bun de nimic!"
După un timp Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el:
"Aşa este, nu sunt bun de nimic!", îşi spunea el. În rarele dăţi când ieşea din casa stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.
Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia.
Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau, numai că nu rămâneau lipite, ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii însă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină, dar şi aceasta cădea imediat.
"Că ea vreau să fie", îi trecu prim minte lui Pancinello.
"Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!" Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.
"Nu este mare lucru", îi răspunse ea. "În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli."
"Pe Eli?"
"Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier."
"Dar de ce?"
"Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!" Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.
"Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?", strigă el după ea. Însă Lucia nu-l mai auzii. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.
"Dar nu este drept!", îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă le Eli..
Se îndrepta spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se afla pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi îşi zise:
"Eu aici nu rămân!", şi se îndrepta spre ieşire. Dar chiar atunci îşi auzi numele:
"Pancinello, tu eşti?", se auzi un glas pătrunzător. Pancinello se opri.
"Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!" Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.
"Ştii cum mă cheamă?", îl întrebă Pancinello.
"Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat!"
Eli se pleca, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe bancă.
"Hmm...", murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uită la bulinele negre ale lui Pancinello.
"Se pare că ai adunat ceva etichete..."
"Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!"
"Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!"
"Chiar nu-ţi pasă?"
"Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei - să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, Iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!"
Pancinello începu să râdă:
"Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?"
Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:
"Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!"
Nimeni..., niciodată... . nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte...
"În fiecare zi am sperat că vei veni la mine", continua apoi Eli.
"Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete", răspunse Pancinello.
"Ştiu, mi-a povestit despre tine."
"De ea de ce nu se prind etichetele?"
"Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!"
"Cum adică?"
"Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Înţelegi?"
"Păi, nu prea...." Eli zâmbi.
"Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine."
Eli îl puse jos pe Pancinello. În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse:
"Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!" Pancinello nu se opri din mers, dar gândi:
"Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!"
Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină...
Micuţul fulg de nea
Era el, un mic fulg alb şi pufos, care se născuse acum puţin timp la Polul Nord, acolo unde iarna este veşnică. După ce s-a jucat pe gheţari, după ce a plutit peste ocean şi a zburat pe aripile pescăruşilor, fulgul nostru de nea a plecat pe continent, peste mări, munţi şi câmpii întinse, până a ajuns în oraş.
"Hei, fulgule de nea, ce cauţi aici?" l-au întrebat doi porumbei zgribuliţi de pe ramura unui copac din parcul desfrunzit... "Să nu ne spui că a venit iarna!"
"Ba da, ba da! Chiar a venit iarna" le răspunde micul fulg, rotindu-se fericit prin aer. "Eu nu am mai avut răbdare şi am venit să văd cum este oraşul şi dacă oamenii ne aşteaptă cu casele împodobite, aşa cum am aflat că se întâmplă în preajma Sărbătorilor de Crăciun. Eu m-am născut acum câteva zile la Polul Nord. Aurora boreală mi-a spus că noi, fulgii de nea, suntem născuţi pentru a aduce bucurie copiilor, a-i face să zâmbească pe cei trişti şi a-i face să fie fericiţi. Tare mult îmi doresc să pot face şi eu asta!"
"Şi cum vei reuşi tu, micuţule fulg, că de unul singur să poţi face fericit un copil?" l-au întrebat neîncrezători porumbeii. "Chiar aşa, cum voi reuşi?" se întreabă micul fulg şi îşi luă zborul pe aripa vântului, în parc.
Toată ziua micuţul nostru fulg a întrebat păsările, aricii, pisicile, chiar şi statuile din parc, cum ar putea el, un micuţ fulg de nea, să facă fericit un copil. Nimeni nu a ştiut însă să îi răspundă.
"Of, nu poate fi adevărat" îşi spunea fulgusorul, "Nu se poate să nu reuşesc să fac pe cineva fericit! Nu se poate să fi venit degeaba de la Polul Nord .....heeeeeiiiiiii, voi care mă auziţi, heeeeeiiiiii, mă puteţi ajuta să fac un copil fericit? Cine mă ajută?" ... nimeni nu îi răspundea însă .....
..... şi, când aproape resemnat fulgul nostru se pregătea să cadă pe pământ, a văzut cum în jurul lui, mii şi mii de fulgi de nea strălucitori se învârteau şi se răsuceau în aer, ca într-un mare dans al veseliei, a privit şi sus şi a văzut văzduhul plin de fulgi de nea asemeni lui, care se aşterneau peste tot, transformând oraşul cenuşiu într-un oraş de poveste .....
"Mami, mami, uite cum ninge!!! A venit iarna! A venit zăpadă!!! Uite cum zboară fulgii de nea! Voi face un om de zăpadă uriaş şi îngeraşi, şi tunel pentru Moş Crăciun! ....."
Micuţul nostru fulg de nea zburda prin văzduh: reuşise să facă un copil fericit!!!
Elefănţelul cel sfios
Trăia odată ca niciodată, în junglă minunată, un elefănţel micuţ pe care îl chema Trompi. Trompi era drăguţ însă, spre deosebire de fraţii şi surorile lui, avea urechile mult mai mari şi din cauza aceasta era tare neîndemânatic: se lovea de copaci, se împiedică de propriile urechi, se calcă pe ele ... Oriunde mergea în pădure, stârnea râsul celor din jur cu urechile sale şi atunci de ruşine, se ascundea repede după mama lui.
Micuţul elefănţel era foarte cuminte şi iubit de către părinţii şi fraţii săi, însă nu reuşea să îşi facă prieteni deoarece era prea sfios. Şi din această cauză, de câte ori Minnie şi Tinnie, puii de tigru sau maimuţicile vesele Cici şi Coco veneau să se joace cu el, Trompi îşi acoperea ochii cu urechile lui mari şi se acundea ruşinat. "hai Trompi, du-te şi joacă-te" îi spunea mama împingându-l către noii tovarăşi de joacă, dar elefănţelul nostru se asundea şi mai tare.
Toată ziua privea trist după tufele de flori cum ceilati puiuţi de animale se jucau gălăgioşi în poiană şi oftă ...
Într-una din zile, când, că de obicei cei mici se jucau mai departe de părinţi, iar Trompi îi privea trist, s-a pornit bursc o furtună teribilă; vântul şulfa cu putere şi aruncă în aer frunze şi crengi, cerul se întunecase că noaptea şi o ploaie a început să cadă în rafale.
De frică, puii de tigru şi micile maimuţici au început să plângă şi să se zgribulească.
Dar eu i-aş putea ajuta" se gândea Trompi "sub urechile mele mari ar încăpea toţi".
Luându-şi inima în dinţi, elefanteul a ieşit de după tufişurile unde era ascuns şi s-a îndreptat către puii speriaţi "Să nu vă fie frică, am eu grijă de voi. Veniţi mai aproape şi am să vă adăpostesc sub urechile mele. Minnie, Tinnie, intraţi aici sub urechea dreaptă. Cici, Coco, adăpostiţi-vă repede sub urechea stângă"
Şi uite aşa, ascunşi sub urechile ca nişte umbrele ale lui Trompi, cei 4 pui au aşteptat liniştiţi să se oprească furtuna. Mai târziu cerul s-a înseninat şi soarele a început din nou să strălucească fericit. Ieşind de sub acoperişul improvizat, cei mici l-au privit pe Trompi şi i-au spus "Îţi multimim frumos că ai avut grijă de noi şi ne-ai protejat. Te rog să ne ierţi că am râs de tine şi de urechile tale mari; se pare că tocmai ele ne-au salvat şi te fac să fii deosebit. Vrei să fii prietenul nostru?"
Când în final i-au găsit părinţii, care îi căutau speriaţi, mare le-a fost mirarea sa îi vadă jucându-se împreună: agăţaţi de urechile lui Trompi, Minnie, Tinnie, Cici şi Coco se legănau şi râdeau în hohote.
De atunci cei 5 prieteni au devenit de nedespărţit, iar Trompi a înţeles că a fi deosebit faţă de cei ca tine nu înseamnă a fi un lucru rău, iar prietenii te vor iubi indiferent de felul în care arăţi.